Marea ANGAJARE – The End

București 2012

Încă un aeroport pustiu în miez de noapte. Îmi ridic rucsacul și pornesc spre metrou să-mi iau un bilet de vreo 3 lire. Problema e că nu am am decât o liră în buzunar. O a doua am rătăcit-o prin geantă și e de negăsit. Mai am șapte lire in cont și se fac în total 9 dar nu mă ajută la nimic. Cum a fost o călătorie de rahat de la bun început trebuie să se încheie în același registru: la bancomat nu pot să scot decât minim 10 lire. Soarta.

Am fost inspirat să iau cu mine niște Yuan rămași din China așa că i-am schimbat pe ăia ca să plătesc un amărât de bilet. 5 lire comision. Nenorociții!

Iată-mă deci ajuns în Anglia din nou. E frig în toiul verii iar oamenii umblă cu șubele pe ei. E un vânt rece dar prin buzunarele mele bate-un vânt și mai rece. E a doua oară când plec din România pe datorie. În noaptea asta am ajuns, mâine după-amiază încep munca. E bine.

Nu sunt tipul de persoană care să își planifice viața. Una din cele mai enervante întrebări pe care urăsc să le primesc este unde te vezi peste 5 ani. Niciodată n-am știut ce să răspund. Iar parcursul meu în ultimii ani pare să confirme că oricât de multe planuri mi-aș face oricum se schimbă când te aștepți mai puțin.

Aventura mea cu Marea ANGAJARE din România a luat sfârșit. Dacă mă întrebi cum a mers îți pot spune  că până la urmă aș fi reușit să îmi găsesc ceva și în România. Dacă mă zbăteam mai mult.

Ca de obicei însă am rămas din nou cu un gust amar. Și ca să înțelegeți mai bine voi compara simplul proces de recrutare.

La compania la care lucrez acum au fost trei pași parcurși până la angajare. Primul a fost un info session în care ți se explică cine sunt ei, ce fac, ce presupune poziția respectivă, dacă ți se potrivește etc. Pe principiul să te cunoască și să îi cunoști. Al doilea pas a fost un interviu cu managerul de recrutare când ți se pun o groază de întrebări. A treia parte a procesului este o scurtă discuție cu district manager-ul care confirmă sau nu jobul.

În România lucrurile se petrec cam așa: mi-a trebuit cam o lună și ceva să intru în legătură cu cineva de la o televiziune națională care chiar îmi poate oferi o poziție în departamentul de știri. După multe așteptări mă sună și îmi adresează o singură întrebare: Ce știi despre televiziune?  What!? Cum? Ce? Stai! Cum adică ce știu? Păi știu că se filmează și se dă pe televizor. E bine așa? Normal că nu am răspuns chiar așa dar m-am blocat la o asemenea întrebare și a ieșit un răspuns jalnic. Dar o întrebare de rahat va primi întotdeauna un răspuns de rahat, nu?

După aia mă întreabă cu cine am lucrat în televiziune. Aha… păi zi așa de la început că tu de fapt nu vrei să afli ce știu eu despre televiziune ci pe ce pile mă bazez eu ca să pot fi angajat. A rămas să sun eu după referendum că acum sunt prea ocupați. Bine.

Iată deci de ce am rămas cu un gust amar. Lipsa asta de profesionalism mă doboară. Mă face să cred că ori nu sunt eu pregătit să reușesc în România ori România nu este pregătită să mă primească. Ori o a treia variantă la fel de viabilă: nu sunt suficient de bun pentru a lucra în jurnalism… deși am mai făcut-o cu succes și înainte.

Cred că cel mai important este să dai peste cineva care chiar să recunoască potențialul unui candidat. Dacă luăm exemplul meu cu jobul în departamentul de știri, la externe, tipul ăsta trebuia să vadă că eu, umblând atât, am contacte în o groază de țări de pe multe continente. Pentru externe cred că asta ar fi foarte valoros. Au fost inundații grave în Beijing și întreaga Chină. Puteam lua un interviu uneia din cunoștințele mele de acolo. Câte televiziuni se pot lăuda că pot prezenta mărturii în exclusivitate dintr-o astfel de catastrofă? În schimb el a decis să mă întrebe ce știu despre televiziune. Știu că în România televiziunea e din ce în ce mai de rahat. E bine?

Așa că am plecat și cred că o să poposesc vreun an prin ploile astea. Să vedem ce iese…